content top
Blocaje si neintelegeri in viata de cuplu

Blocaje si neintelegeri in viata de cuplu


Orice relaţie între două persoane este un sistem ce rezultă din comportamentele lor, din modurile lor de comunicare, din combinarea datelor personale conştiente şi inconştiente, prezente sau mai vechi. Fiecare dintre noi a cunoscut decalajul dureros care se poate instala între sentimentele călduroase de dragoste şi o relaţie care se deteriorează. Această confuzie între dragoste şi modalităţile relaţionale poate genera suferinţe incredibile, ducându-l pe fiecare la o enormă neînţelegere a ceea ce trăieşte. Totul se petrece ca şi cum legătura s-ar deforma, independent de sentimentele unuia faţă de celălalt. 

Relaţia poate fi privită ca un organism viu ce nu se poate hrăni din sentimente decât dacă sunt puse în fapt, în cuvinte, în semne vitalizante sau distructive. Acest organism poate să rămână sănătos şi să se dezvolte sau să se distrugă, să se otrăvescă sau să moară de inaniţie. Poate chiar să devină obez şi să-i devoreze pe cei ce-l hrănesc: „Această relaţie este atât de importantă pentru mine, încât mă invadează, îmi ia minţile, mă împiedică să trăiesc.” Cu ce ingrediente hrăneşte fiecare, de partea lui, relaţia? Cu iertări, reproşuri, tăceri, descoperiri, necazuri, propuneri? 

Toată lumea vrea să întreţină relaţii „bune”, dar mulţi nu ştiu cum să o facă. Fiecare acţionează cu bună credinţă, condus de sentimente şi intenţii bune, ignorând sau neglijând legile elementare ale comunicării şi bazele indispensabile oricărei relaţii. Multe blocaje şi neînţelegeri se focalizează în domeniul vulnerabil al comunicării sexuale. Există două dimensiuni esenţiale ale relaţiilor de dragoste de durată: 

  • Nevoia de recunoaştere reciprocă 

  • Sistemele relaţionale. 

Nevoia de recunoastere reciproca

Este cerinţa fundamentală în comunicarea sexuală: o recunoaştere a celuilalt ca individ unic, inalterabil, bărbat sau femeie. Ceea ce aşteptă fiecare sunt semnele multiple care arată cum există el pentru celălalt. Pentru a rămâne vie, relaţia are nevoie, pe de o parte, de semne concrete – gesturi, zâmbete, fapte, cuvinte – şi, pe de altă parte, de a face ea însăşi obiectul discuţiei. Are nevoie, mai ales, de exprimare personalizată şi subiectivă. Generalizările şi ideile, la fel de pasionante, indispensabile şi vitalizante, nu sunt suficiente pentru a hrăni relaţia afectivă. 

În dragoste, speranţa este să fii cunoscut intim pentru tine însuţi şi iubit aşa cum eşti, dar este necesar ca această recunoaştere a celuilalt şi a relaţiei să se manifeste prin cuvinte. Recunoaşterea reciprocă se referă la ceea ce trăieşte fiecare în relaţie, dar şi în afara ei. Partenerul se simte recunoscut când celălalt manifestă – prin faptul că îl ascultă, prin vorbele lui – sentimentul că ceea ce simte, trăieşte şi gândeşte are sens pentru sine. Este vital pentru partener ca cel de alături, confidentul, să fie mişcat de ceea ce ascultă, ca sentimentele exprimate să aibă impact în inima şi sufletul celuilalt. Acest echilibru între cuvânt şi ascultarea lui este foarte delicat: 

  • Dacă celălalt minimalizează impresiile exprimate de partener (nu le pune la suflet, nu le consideră importante), atunci cel care le exprimă nu se simte recunoscut. 

  • Dacă, în schimb se simte vinovat, se identifică prea mult sau îşi însuşeşte sentimentele celuilalt, atunci cel care le exprimă se simte deposedat. 

  • Dacă, în schimb, ascultă fără să pară deloc afectat, atunci cel care le exprimă se va simţi lipsit de importanţă pentru partener. 

Păstrarea justei distanţe în momentul ascultării este un dat fundamental pentru păstrarea unui dialog personal. Lipsa recunoaşterii răneşte relaţia. Mai mult, comunicarea sexuală nu începe în pat, ci chiar prin modul în care îl priveşti pe celălalt, prin modul cum te desparţi dimineaţa şi te regăseşti seara, acestea fiind momente-cheie pentru definirea relaţiei. 

Fiecare zi e un fel de renaştere, unde corpul şi sufletul se restructurează. Dimineaţa, pentru a primi viaţa care se trezeşte, trebuie să dăm dovadă de atenţie specială. Pentru a te recunoaşte, trebuie să te apropii. Trebuie să priveşti, să te laşi privit, să atingi, să te abandonezi câteva momente. Câteva momente sunt suficiente uneori pentru un salut vesel, nu sintagmele banale: „Ai dormit bine?”. Pentru fiecare dimineaţă trebuie reinventat ceva plăcut, ieşit din canoane. 

Mai târziu, intervine despărţirea pentru activităţi îndepărtate sau mai apropiate şi o comunicare specială: te îndepărtezi lăsând ceva din tine şi păstrând ceva din celălalt. Întâlnirea va trebui recreată, retrăită la întoarcere, la sfârşitul zilei sau în momentul regăsirii. Este vorba de îngustarea distanţei acumulate peste zi, de regăsirea punctelor comune dincolo de momentele de trăire diferită ale fiecăruia, de inventarea întâlnirii. 

Sentimentele se înscriu în relaţie prin tot felul de semne infime. A te pregăti pentru dragoste înseamnă să te încarci cu elan şi visuri pentru a le oferi, a le împărţi şi dezvolta împreună cu partenerul. Înseamnă să îl inviţi pe celălalt să mărturisească ceea ce simte, să împartă cu tine o descoperire. Toate semnele de recunoaştere sunt prezente în întâlnirile sexuale, cu praguri de toleranţă foarte variabile în funcţie de persoane sau de fazele relaţiei. Pentru unii, un mic semn din când în când este suficient pentru satisfacerea dorinţei de recunoaştere; alţii au nevoie ca sentimentele lor să fie autentificate de partener pentru a deveni într-adevăr semnificative pentru ei înşişi. 

Scenele de menaj şi eternele lamentări ale femeii casnice sau ale celui ce munceşte surmenat sunt tot cereri de recunoaştere: „Munca, truda mea nu sunt recunoscute la justa lor valoare.” Suferinţa provoacă cererea de recunoaştere cea mai acută. Durerea psihică are o nevoie imperioasă de a fi înţeleasă (chiar a persoanelor care au totul pentru a fi fericite). Dacă suferinţa interioară nu este suficient recunoscută, ea se va manifesta prin tot felul de boli sau accidente care vor trece neobservate. Dar, această somaţie nu ne va face să înţelegem suferinţa morală a celui sau a celei cu care ne împărţim viaţa, suferinţă despre care cel mai adesea nu avem idee. Nimic nu este mai dificil într-un cuplu decât să înţelegi suferinţa celuilalt, atunci când aceasta priveşte relaţia de cuplu. 

Uneori, doar unul dintre cei doi parteneri resimte simptomele relaţiei şubrede şi îi va fi dificil să obţină concursul celuilalt. A avea grijă de o relaţie cere vigilenţă şi multă atenţie pentru sine şi pentru celălalt. Acelaşi gest, atât de bine primit într-un anume context, face probleme într-o altă situaţie. Nu există reţete, nici scheme prestabilite, totul trebuie reinventat şi redescoperit în fiecare zi. Unele circumstanţe permit să te orientezi un pic, repetând dinamica sistemelor relaţionale în care dragostea noastră încearcă să se înscrie. 

Sisteme relationale

Orice relaţie de dragoste angajată generează sisteme circulare: reacţiile unuia provoacă la celălalt poziţii care, la rândul lor, influenţează atitudinile primului care, la rândul lor, sporesc rolul celui de-al doilea. La nivel concret, apar reacţii de tipul – nimeni n-a început, deşi, în general, fiecare vede originea interacţiunilor în celălalt şi este orb la modul în care el însuşi creează şi întreţine sistemul. 

Nu există relaţie fără sistem stabilit, fără contracte explicite şi implicite care determină un stil şi o organizare specifice. Cuplul are o „personalitate” diferită de personalitatea fiecăruia dintre parteneri. Sistemele instalate servesc la menţinerea stabilităţii relaţionale şi, dacă nu devin rigide, ele rămân deschise schimbărilor şi evoluţiei. Dar se întâmplă să funcţioneze în mod puternic constrângător şi este dificil să i se înţeleagă mecanismele, deşi cei doi parteneri se simt prinşi în angrenajul care îi depăşeşte. Este ca şi cum relaţia ar fi deţinătoarea puterii, iar în acest tip de raport fiecare se simte neputincios să modifice funcţionarea la care este parte. 

Schemele relaţionale – convenţii stabilite în mod tacit şi puţin conştient -, se formează de la primele întâlniri. Mii de semnale, mai ales nonverbale, mimică, atitudini şi gesturi se adaugă cuvintelor pentru a defini modalităţile relaţionale chiar de la început. În ciuda complexităţii circumstanţelor, putem să identificăm trei axe principale în jurul cărora se structurează relaţia. Aceste probleme centrale, totdeauna legate unele de altele, privesc: 

  • distanţa (proximitatea şi independenţa); 

  • schimburile (contribuţii şi aşteptări); 

  • puterea (dominare şi supunere). 

Când o relaţie devine determinată de suferinţă, poate fi util de reperat care dintre aceste axe este dezechilibrată. 

Distanta

În ce priveşte distanţa dintre parteneri, problemele vitale vor fi: în ce măsură aş putea rămâne eu însămi (însumi) în relaţie cu cel sau cea pe care îl (o) iubesc? Cum să împac libertatea de a fi cum sunt, de a face ce vreau şi angajamentul meu de a ţine seama de celălalt, când ele nu corespund dorinţelor mele? 

În fiecare există nevoia de apropiere şi de independenţă. Teama de abandon, de conflicte, de singurătate, de despărţire este asociată cu această nevoie de relaţie apropiată. Tema de a-ţi pierde identitatea, de a fi invadat, teama de fuziune sunt legate de această necesitate de diferenţiere, de această nevoie de spaţiu propriu. 

Într-un sistem de cuplu, aceste nevoi opuse se înscriu adesea în poziţii complementare: unul se identifică mai mult cu nevoia de distanţă şi de limite, celălalt manifestă dorinţa de apropiere. De aceea, fiecare îi atribuie partenerului expresia polului opus. Unul se face avocatul intimităţii, va cere „mai mult timp petrecut împreună”, iar celălalt va pleda pentru diferenţiere, va refuza dialogurile prea intime, îşi va afirma nevoia de independenţă. Această polarizare stabileşte un echilibru care, cu timpul, se poate dovedi precar şi poate duce la o criză conform următoarelor modalităţi: 

  • când cel dependent, cel doritor de intimitate încearcă să-şi manifeste nevoia de autonomie, criza poate lua forma unei schimbări de poziţii; 

  • se poate produce o exacerbare a poziţiilor complementare; cererile afective ale unuia devin atunci insuportabile pentru cel care luptă pentru propria libertate. Acesta din urmă îşi va intensifica retragerea, care va atinge pragul de toleranţă a partenerului său. 

În asimetria complementară se poate instala un circuit amplificator: îndepărtarea unuia aţâţă pasiunea celuilalt, şi această pasiune aduce distanţă şi mai mare a primului. Multe cupluri constată, astfel, cu tristeţe, o îndepărtare progresivă şi reciprocă. 

Schimburile

În ceea ce priveşte schimburile, problemele esenţiale vor fi: care sunt contribuţiile mele, ce aştept eu de la relaţie? Cum se împacă cerinţele mele (de a primi atenţie, grijă, stimulări) cu ale celuilalt? Şi nevoia noastră de a dărui, de a face un serviciu, de a ajuta, de a hrăni, cum este receptată? În acest registru, de asemenea, dorinţele şi temerile se zbat în fiecare, se repartizează în mod asimentric între parteneri sau se echilibrează într-o alternanţă de poziţii. 

Într-o relaţie complementară, unul dintre cei doi, bărbat sau femeie, poate avea un rol aproape matern faţă de celălalt. Îi oferă solicitudinea, disponibilitatea de a-l asculta, se preocupă de bunăstarea lui, îl ajută în realizările sale, îl iartă şi îl înconjoară cu afecţiune. Are grijă să-i ofere şi satisfacţii sexuale. I se pare mai natural să dăruiască decât să primească şi să ceară. Îşi va găsi perechea ideală în partenerul care caută necondiţionat o dragoste maternă, un refugiu contra temerilor şi devotamentul unui servitor de la care poate obţine orice, de preferinţă fără să fi cerut. Astfel, în anumite cupluri, unul se mulţumeşte să ofere şi celălalt să primească. Doar că, într-o anume fază, fiecare poate să îşi facă socotelile. 

Nevoia de a primi, de a fi luat în calcul în anumite planuri, poate duce la un fel de rivalitate. Cerinţele simultane pot fi sursă de frustrări multiple. În procesul a dărui – a primi, banii au un rol important, cel mai adesea ocult sau negat. Când iubeşti, nu numeri, se spune. De fapt, această atitudine nu este decât un pretext pentru a nu aborda un domeniu care înspăimântă, în care fiecare se teme să nu se dovedească meschin, avid sau lipsit de siguranţă. 

Un bărbat care câştigă un salariu mediu, pe care îl vede în întregime absorbit de nevoile cotidiene ale celor patru persoane din familie printre care şi ale lui, bineînţeles, are sentimentul că este singurul care se îngrijeşte de instituţia familială. Până în ziua când realizează că, pentru bunăstarea menajului şi a copiilor, soţia lui munceşte acelaşi număr de ore ca şi el. Ceea ce înseamnă acelaşi lucru. A ajuns la concluzia că întreţinerea familiei costă de două ori salariul său anual şi că el şi soţia sa contribuie în mod egal. Această schimbare de optică a dus la dezamorsarea multor tensiuni nerostite. 

Luptele pentru putere

Dorinţa şi teama de dependenţă, a domina sau a se supune, sunt cei doi poli ai conflictului interior al fiecăruia. Între nevoia de aprobare şi nevoia de afirmare sau de opoziţie se poate instala o luptă intimă interpersonală. Aceste tensiuni interioare se exteriorizează adesea în relaţia de dragoste care, prin intensitatea sa, reactivează trăiri teribile din primii ani ai relaţiei: ordine, supunere, satisfacerea plăcerii părinţilor, respectarea dorinţelor lor, negându-le pe cele proprii dacă este cazul. 

Între adulţi, problemele implicite în dinamica relaţională vor fi: Cine are influenţă asupra celuilalt şi în ce privinţe? Cine are mai multă putere afectivă asupra celuilalt? Cine defineşte relaţia, cine conduce jocul? Unele persoane dominante au mare nevoie să-i controleze pe ceilalţi şi să se controleze pe sine. Nu au încredere, se tem de sentimentele care ar putea apărea şi pe care nu le-ar putea controla. Le este necesar să se simtă active, puternice şi autonome. Vor defini deci situaţiile din punctul lor de vedere, şi, mai ales, vor încerca să-i facă pe ceilalţi să se înscrie în propriile lor definiţii. Nu este suficient să se supună punctelor de vedere, trebuie să le adopte. Şi vor face apel la o obiectivitate indiscutabilă pentru a-şi exprima punctul de vedere într-un domeniu unde nu domneşte decât subiectivitatea. 

Nevoia de a păstra poziţia înaltă, adică de a conduce jocul relaţional este legată de dificultatea de a se lăsa dus, de a se lăsa prins, de a întâlni neaşteptatul. Există şi o teamă majoră, aceea de a fi dominat şi aservit. Poate să fie şi o revanşă faţă de umilinţele suportate în copilărie. Anumite persoane dominate sunt ataşate poziţiei infantile de a se lăsa pe mâinile altuia, de a se lăsa conduşi, de a evita asumarea responsabilităţii. Ele îşi neagă cu atât mai aprig dorinţele şi nevoile, cu cât acestea sunt recunoscute de ele însele. 

Tendinţa de a accepta poziţii de supunere îşi are originea într-o devalorizare (celălalt ştie mai bine decât mine, nevoile sale sunt mai importnte decât ale mele), dintr-o teamă de neînţelegeri şi dintr-o lipsă de toleranţă faţă de confruntări. Câteodată, unul pare să-l domine pe celălalt în toate domeniile. Dar nu e niciodată simplu, căci nu există supunere fără ambivalenţă şi nici dominare fără o anumită dorinţă de a avea în faţă o persoană fermă. Cel care, în aparenţă, este pe poziţia inferioară, are multe resurse pentru a exersa puterea slăbiciunii, a lacrimilor, a rezistenţei pasive, a sabotajului, a bolii şi a ranchiunii. Răceala şi refuzul în relaţia sexuală vor fi un teren privilegiat, deşi aproape involuntar. Chiar faptul că partenerul care domină are nevoie de supunerea celuilalt pentru a se simţi puternic şi recunoscut dă o anume putere celui de-al doilea. 

Când poziţiile devin antagonice (fiecare vrea să se afirme autonom şi puternic, fiecare vrea dovada că „nu se lasă condus” de celălalt), lupta pentru putere poate ocupa un loc exagerat în relaţie, ca şi cum ar fi vorba de supravieţuirea psihologică a fiecăruia prin lupta contra influenţei celuilalt. Una dintre tacticile dramatice ale acestei lupte constă în denunţarea fără încetare a greşelilor şi lipsurilor partenerului: a-l desemna drept „rău” sau „insuficient” va avea drept scop să arate că el este responsabil de ceea ce nu merge în cuplu sau în familie. În acest mod, acuzatorul poate păstra o bună imagine proprie, valorizându-se şi victimizându-se totodată. 

Lupta pentru poziţia superioară se joacă în detaliile vieţii cotidiene şi, bineînţeles, poate să stânjenească relaţiile sexuale. Ce pot face doi nefericiţi prinşi în angrenajul unui sistem care pare să le condiţioneze zi după zi reacţiile conflictuale, în timp ce ei visează la dragoste, la armonie, la râsete? Se simt antrenaţi în mecanismul unei maşini infernale: odată pornită, ea scapă controlului celor două fiinţe mistificate. Niciodată nu vor reuşi să analizeze toate elementele inconştiente care lucrează în relaţia lor, nici să stăpânească rădăcinile multiple şi vechi ale interacţiunilor actuale. 

Nu vor putea decât să repereze punctele nevralgice ale raporturilor dintre ei, cele care fac sistemul să se ambaleze. În cazul în care ar prefera într-adevăr plăcerile dragostei în locul plăcerilor războiului, vor putea să nu atingă aceste zone sensibile, cu scopul de a intra cât mai puţin posibil în conflict. 

Orice incident cotidian poate avea urmări profunde. Cu siguranţă, nu putem controla totul, dar este mai bine să existe o rază de conştiinţă decât să bâjbâi în întuneric. Pentru a avea un pic de lumină în rătăcirile noastre relaţionale, este uneori posibil, dacă îndrăznim, să numim relaţia în care trăim, să căutăm un cuvânt care să definească legătura. Dar este un demers de luciditate care poate fi dureros.  (Sexologie Galati)


Referinte:
1. Dr.Gerard Leleu, “Cum sa fim fericiti in cuplu”, Ed.Trei, 2003 
2. Francoise Dolto, “Sexualitatea feminina”, Ed. trei, 2005 
3. Jerome Clement, “Femeile si dragostea”, Ed. Nemira, 2006


Toate articolele de pe acest website sunt oferite in scop informativ si nu pot inlocui sfatul medicului dumneavoastra. Psiholog Galati – Lucretia Preda – Cabinet Individual de Psihologie nu este responsabil pentru diagnosticul pus de catre un utilizator pe baza continutului acestui site. Consultati intotdeauna medicul atunci cand aveti probleme legate de sanatatea dumneavoastra. 


 

icon-car.pngKML-LogoFullscreen-LogoQR-code-logoGeoJSON-LogoGeoRSS-LogoWikitude-Logo
 

loading map - please wait...

  45.441751, 28.047495 Cabinet de Psihologie Galați Strada Traian Nr. 95, Bl. A-5-A, parter  Reper: Serviciul Stare Civila  Programari: 0740 226 826          

 


 

468 ad

Comments are closed.